Cum vorbim copiilor despre război?

Psihoterapie

Cum vorbim copiilor despre război?

Războiul este un cuvântul cu greutate în mințile și sufletele oamenilor. Copiii învață despre războaie și destul de târziu înțeleg efectiv ce înseamnă unul, ce implicații și ce răni profunde lasă. Aseară îmi povestea o mămică despre momentul în care i-a spus fetiței sale despre ceea ce se întâmplă – a ales să-i vorbească despre starea din țara vecină, deși cea mică are doar cinci ani. Imediat ce mama a spus câteva vorbe, micuța a întrebat-o: Cum au început războiul cu săbiile? Iată, în gândirea copilului, războiul încă e despre săbii și povești din cărți (căci e un copil care nu privește la desene animate care să o învețe alte perspective). E important cu adultul se poziționează în discuție și ce tip de detalii oferă copilului.  

Emoția care ne cuprinde când auzim de război este frica, tot frică simt și cei mici și adesea nu știu să o gestioneze dacă adulții din jur nu sunt conectați psiho-emoțional și nu sprijină copilul să asimileze informația.

Vorbim copiilor despre război? Da sau nu?

Desigur, e nevoie să le spunem ce se întâmplă pentru că inevitabil o să audă și mai bine primesc un mesaj coerent din parte părinților, persoanele care în general reprezintă insula de siguranță a copiilor. Copiii sunt expuși la atâtea canale de comunicare încât este inevitabil să nu afle – radio, tv, articole în presa scrisă – ideal ar fi să nu ia contact cu imagini și cu cadre dramatice care-i pot afecta la nivel psiho-emoțional. E nevoie ca informația să fie expusă într-un mod adecvat vârstei lor astfel încât să știe ce se petrece, dar să nu ajungă să revadă la nesfârșit niște scene necenzurate.

Mesajul adresat către copiii e nevoie să cuprindă faptul că războiul este un conflict/o ceartă/o dispută între două (sau mai multe) părți, apare din neînțelegeri legate de idei, pământ și avuții, putere, resurse și așa mai departe. Oamenii ca și noi nu își doresc acest conflict, că suntem de părere că orice conflict ar trebui rezolvat fără ca oamenii să fie în pericol și fără se se distrugă case și orașe, că ne dorim să se încheie fără ca lumea să sufere și că vom face ce stă în putință să-i ajutăm pe cei care se vor refugia în țara noastră. Lupta războiului pune oamenii în pericol, ei nu mai pot merge la serviciu, copiii nu mai frecventează grădinița și școala, sunt nevoiți să se adăpostească în spații sigure, adesea își pierd casele și ceea ce aveau. Ideal ar fi ca neînțelegerile să se rezolve prin discuții și negocieri, fără violență și brutalitate.

E important ca acest mesaj să nu fie transmis copiilor seara înainte de culcare, ci într-un moment în care părintele și copilul mai pot petrece timp împreună, copilul poate să mai pună întrebări de clarificare și în același timp se poate conecta emoțional cu adultul.

Copilul e nevoie să știe că e în regulă să simtă frică, îi normalizăm simțirile, îi explicăm ce poate să facă atunci când simte frica, îi oferim cadrul de siguranță (că la acest moment este în siguranță și că va fi protejat). De evitat să-i spunem: Nu ai de ce să îți fie frică! Lasă că la noi nu ajungem! Termină cu smiorcăiala că nu ai de ce să te temi!. Astfel de afirmații duc la reprimarea emoției și la blocaje interioare și nu-i așa, ca părinți intenția e să crește viitori adulți echilibrați și empatici.

Potrivit este să asigurăm copiii de faptul că suntem alături de ei, că pot oricând să ne întrebe ceea ce le vine în gând, că vom lua decizii care să țină familia în siguranță pe cât posibil.

Clar nimic bun nu se întâmplă pe măsură ce se derulează un război. Vorbim copiilor despre ce impact are un război pentru sufletul oamenilor, pentru mediu și natură, pentru economie și dezvoltare. Desigur, folosind un limbaj adecvat nivelului de dezvoltare cognitivă și a modului  anterior de relaționare părinte-copil. Și un aspect de nelipsit din orice conversație, nu doar din aceasta despre război, este să-i întrebăm pe copii ce au înțeles, ce opinie au despre ce aud și să le permitem să se exprime liber.

Ca adulți e nevoie să ne păstrăm calmul, să nu cădem pradă disperării, din păcate, nu stau foarte multe în controlul nostru. Așa că ne ajută să ne păstrăm speranța, curajul, omenia și să dăm o mână de ajutor cu provizii de hrană, servicii medicale și psihologice, haine și produse de igienă pentru refugiați.

Dacă cei mici întreabă despre stările părinților, e necesar să audă răspunsuri autentice și sincere, fără evitare, negare ori catastrofare. De asemenea, e potrivit să le explicăm copiilor cine ia aceste decizii în fruntea unei țări și cum se alege un astfel de om, le putem vorbi despre drepturile omului și despre vot, despre valori precum libertatea, democrația, bine comun și așa mai departe.

Aseară am scris câteva gânduri (24 februarie) în ropota furtunii care ne-a șocat pe toți:

Frică, îngrijorare, neputință. E firesc să le simțim zilele acestea când oameni ca și noi sunt prizonieri într-un război care nu e al lor.  Ce ne e de folos în aceste clipe?

? să identificăm ce simțim
? să-i îmbrățișăm strâns pe cei dragi
? să vorbim cu persoanele de suport din jurul nostru despre ce vedem, simțim, gândim
? să oferim sprijin celor care sunt în dificultate
? să ne informăm din mai multe surse [sigure]
? să citim cu măsură despre ce se întâmplă la un pas de granițe
? să normalizăm stările și să le eliberăm, dacă le ignorăm nu înseamnă că nu există
? să ne păstrăm calmul și omenia
? să fim în contact cu corpul prin respirație și mișcare conștientă
? să ne rugăm/să medităm/să păstrăm tăcerea – ce e potrivit pentru fiecare

Războiul nu este o alegere constructivă, clar există alternativa negocierii, a cooperării și a dialogului deschis pentru a găsi soluții și a detensiona cadre și structure toxice.

În prezent, tot ce putem face pentru noi ca adulți și pentru copiii din familie e să hrănim conectarea, stabilitatea, grija și compasiunea, empatia și trăirea stărilor emoționale.

Gânduri bune și speranță ?