Nu reparăm copilul, ci dinamica relației părinte – copil

Cât de importantă este relația părinte – copil pentru dezvoltarea micuțului?

Relația părinte-copil este esența dezvoltării. Din punct de vedere social, familia este prima
instituție cu care copilul ia contact, iar la nivel psiho-emoțional reprezintă fundația pe care se
construiește întreaga viață, bineînțeles, cu ajustările necesare și implicite datorate mediului și
educației.

Ca psihoterapeut, spun că întreaga calitate a relației părinte copil se bazează pe o structură triună:
stare de prezență, resurse și convingeri. Și are un impact decisiv în dezvoltarea fizică, psihică și
socială a copilului, respectiv a viitorului adult. Pe o scală a dezvoltării, de la 1 la 10, unde 1 este
foarte puțin important și 10 extrem de important, relația părinte-copil primește punctul 10.

Cum se poate construi o relație echilibrată?

O astfel de relație se construiește pas cu pas, aș spune că există un instrument principal și anume
comunicarea în toate formele ei care sprijină echilibrul în relație. Încă din viața intra-uterină a
copilului se poate dezvolta comunicarea cu fătul prin modul la raportare la sine (vezi aici părinți)
prin grijă de sine cu mișcare, nutriție, stare de bine, dar și prin raportarea la copilul ce stă să vină
pe lume.

Ulterior, comunicarea verbală, non-verbală și para-verbală este cea care aduce copilul în relație
cu părinții. Există un mit conform căruia nu vorbim foarte mult cu nou-născuții ori cu bebelușii
că dacă nu răspund, nici nu ne înțeleg. Nu este deloc așa, este necesar să le vorbim, să
comunicăm prin zâmbet, atingere, îmbrățișare. Cei mici integrează totul la nivel profund, iar
primele luni din viață sunt esențiale în raport cu tipul de atașament pe care îl dezvoltă la nivel
afectiv și cu modul de relaționare ulterioară.

Comunicarea de la vârste fragede oferă beneficii directe în pre-adolescență și adolescență atunci când intervin o serie de situații de criză în relația părinte-copil. Când copilul este deja autonom, dialogul nu ar trebui să se rezume doar la sarcinile pe care le are de îndeplinit. Dimpotrivă, mai întâi e nevoie ca adultul să vadă copilul, să-l asculte, să-i înțeleagă trăirile și ulterior să verifice dacă sarcinile pe care le avea de făcut acasă sau la școală au fost realizate.

Care sunt principalele probleme/situații cu care te-ai întâlnit în calitatea ta de
psihoterapeut?

Situațiile cu care părinții vin în cabinet legate de copii sunt diverse. Lucrăm teme precum
tulburări de comportament, gestionarea emoțiilor, ticuri, retragere socială, depresie, frici și așa
mai departe. Teoriile terapeutice și în plus, practica de zi cu zi îmi arată că schimbarea vine
dinspre adult spre copil, motiv pentru care, în funcție de context adulții sunt cei care lucrează
proces terapeutic, ulterior copilul va oglindi schimbarea. Cadrul terapeutic integrează copiii în
funcție de structura cazului, vârsta copiilor și de direcția terapeutică. Un copil de câțiva ani, fără
tulburări de dezvoltare nu este beneficiarul direct al terapiei, ci părinții. Sunt cazuri în care
părinții nu doresc să lucreze cu ei înșiși, ci vor să intre în terapie doar copilul, ceea ce nu este
firesc, iar schimbarea terapeutică nu va fi sustenabilă pe termen lung.

Copilul nu este un obiect care trebuie reparat și apoi luat acasă; punctez acest aspect pentru că am avut o conversație cu un părinte care chiar așa s-a exprimat: „De ce nu luați numai copilul să-l reparați că el e cel care
lovește când e furios.” Copilul are nevoie de suportul unui adult pentru a integra o schimbare și
oglindește mult din dinamica relației părinte-copil.

Este ceva de condamnat?

Nu este nimic de condamnat în contextul relației părinte-copil. Nimeni nu ne învață să fim părinți
și e nevoie să construim rolurile de părinți pe măsură ce copilul crește. Informarea și educația
sunt la îndemână, la fel ca și accesul la sprijin specializat.

Eu ca specialist consider că nu e nimic de condamnat, iar când vine un părinte în cabinetul de
psihoterapie, el are nevoie de sprijin nu de etichete, vinovăție, presiune etc. Nici nu e moral, etic
și profesionist să condamnăm vreun context de viață. Important e ca părintele respectiv să
conștientizeze tipare, structuri de discurs toxic și să acționeze conștient prin tehnicile terapeutice
pentru a regla relația cu copilul.

Mulți părinți din ziua de astăzi simt că sunt diferențe mult prea mari între relația dintre ei
și copiii lor față de cum a fost între ei și părinții care i-au crescut (exemple: noi știam ce
este respectul, era suficient ca tata să ne privească și știam ce avem de făcut, nu
răspundeam părinților noștri, cuvântul lor era lege). Ce se întâmplă în ziua de astăzi și
cum s-a ajuns la asta?

Desigur că există diferențe, trăim alte vremuri, într-o eră a tehnologiei și a informației, cu acces
la diverse resurse, dar și la chestiuni toxice. Raportându-mă la ideea că mulți simt diferențe prea
mari, nu m-aș putea pronunța, identific aici și o generalizare care adesea se instalează ca un
mecanism de apărare ori ca o eroare logică.

Dacă părinți zilelor noastre ar crește copiii în același stil cum ei au fost crescuți ar însemna că nu
se adaptează prezentului, că nu folosesc resursele pe care le au la dispoziție și că generează
blocaje în dezvoltarea propriilor copii. Este la bază, un proces evolutiv firesc care în funcție de
modul în care e perceput poate să genereze funcționalitate sau dimpotrivă, disfuncționalitate cu
privire la adaptarea copiilor în societate.

Chiar și în prezent, când focusul este pe educația cu blândețe, consultarea copiilor, oferirea de
variante și validarea părerilor lor, respectul există. Bineînțeles, acest respect se instalează pe un
fond cu cadru cu reguli și limite, observarea nevoilor, iubire necondiționată, consecințe,
responsabilitate, experiențe de învățare și așa mai departe.

A răspunde părinților nu este ceva rău, importantă este atitudinea, comportamentul, scopul cu
care copilul răspunde. Iar pentru asta, copilul e nevoie să cunoască și să respecte o serie de limite
pe care le exersează constant în relația cu părinții săi. Una este ca cel mic să își spună părerea cu
o atitudine echilibrată și să aducă aport unei discuții, alta este să se răzvrătească, să țipe, să
jignească adulții. Cele două perspective diferă în funcție de modul în care părintele s-a poziționat
în relația cu copilul, poți rămâne un părinte ferm și asumat chiar dacă oferi libertate și puterea de
a alege, totul într-un cadru sigur și stabil.

În zilele noastre traiul decent sau bun al unei familii este condiționat de serviciu și
îndatoriri, iar accentul prezentului este pus pe timpul petrecut cu copiii, timp care însă nu
prea există la adulții din ziua de astăzi. Cum putem gestiona asta pentru a le putea face pe
toate?

Din păcate, este o realitate aceasta și e nevoie ca adulți să ne împărțim între toate
responsabilitățile; este provocator, dar nu imposibil. Într-adevăr, timpul este o resursă limitată.

Cheia este ca fiecare să își construiască o listă de priorități, să împartă timpul necesar și să existe
disciplină. Nu există rețeta ideală, fiecare familie e nevoie să își regleze dinamic relațională și să
găsească o formulă în care timpul petrecut împreună să fie unul de calitate.

În ședințele din cabinet pun mare accent pe calitatea timpului, nu pe cantitatea dedicată copiilor
și oricărui aspect al vieții în cele din urmă. Consider că e potrivit ca zilnic să oferim timp de
calitate copiilor prin activități comune și experiențe care au în prim-plan conectarea,
comunicarea, aprecierea.

Cum ne putem da seama la copiii noștri care este limita dintre libertatea de exprimare,
dorința lor de a primi argumente și obrăznicia care trebuie educată?

O întrebare pe care o primesc des și în cabinet și în conferințele la care particip. Obrăznicia apare
atunci când se produce un schimb de rol, copilul devine adultul și adultul copilul. Practic, atunci
când adultul face ce vrea copilul, fără sorț de izbândă, se lasă manipulat și ajunge în situații
critice în care copilul nu are limită.

Libertatea de exprimare și argumentare sunt niște abilități de viață de care un viitor adult are
nevoie, motiv pentru care e potrivit să le hrănim copiilor încă de mici. Ce propun este să fie
activate pe chestiuni care pot fi gestionate de copii, nu pe aspecte ale vieții care îi pun în pericol
și îi scot din siguranță și bună-stare. Iar pentru a avea acest echilibru este important ca părintele
să ducă în relația cu copilul: încredere, respect reciproc, comunicare deschisă, motivație,
vulnerabilizare. Vorbim aici de un proces în sine, care nu se întâmplă peste noapte, se începe
încă de la naștere și continuă zi de zi. În mod clar, sunt perioade și perioade, nu trebuie să ne
învinovățim dacă sunt etape în care copilul nu neapărat vine în întâmpinarea noastră ca adulți,
însă e necesar ca acele perioade să fie pasagere.

Cum putem crește un copil astfel încât să ajungă un adult echilibrat într-o lume
dezechilibrată? Mă refer aici la mult discutatele metode de educare prin încurajare
continua, laudă permanentă, să nu i se spună direct că a greșit, lipsa violenței verbale, a
strigatului, oferirea de alternative atunci când are de ales, cumva modelul țărilor nordice.

Consider că perspectiva asupra vieții este cea care ne dictează modul în care ne raportăm la viață.
Important este ca părintele să știe cine este, ce vrea, ce convingeri are și cum poate să își atingă
țelurile. Ulterior, să continue să se educe și să evolueze în raport cu copilul, implicit să îl educe.

Aceste metode enumerate, observ că se interpretează în mod eronat. Dacă laud copilul nu
înseamnă că va deveni un narcisic, ori dacă nu îi spun direct că a greșit nu va știi când greșește
sau dacă îi ofer alternative va deveni un răsfățat.

Copilul va răspunde părintelui prin ceea ce părintele îi oferă copilului. Aici ar fi multe de spus.
Însă, punctez următoarele aspecte, parenting-ul echilibrat se bazează pe niște principii la care
invit părinții să reflecteze și să observe cum se simt când și le spun: te încurajez, am un discurs
asertiv, îți dau alternative, îți ofer experiențe de învățare, îți explic cum să faci altfel pe viitor
încât să elimini greșelile, aleg să vorbesc cu calm, dar ferm (nu țip pentru că vei țipa și tu la
mine), aleg să te știu în siguranță (nu te lovesc pentru că nu vreau să consideri că asta e o
normalitate) etc.

Cum creștem un copil echilibrat într-o lume în dezechilibru? Învățându-l să se cunoască, să își
știe limitele, să se adapteze, să fie flexibil, să continue să învețe, să ceară ajutor, să fie
responsabil.

Dar să fim sinceri…lumea în care un copil ajunge adolescent și mai apoi adult este
departe de a fi perfectă. Există bullying-ul, violența verbală, umilirea, posibilitatea de a
nu putea alege etc. Cum îi putem pregăti pentru a face față tuturor provocărilor?

Pornim de premisa că îi pregătim pe copii pentru viață, nu avem cum să pregătim viața pentru
copil. Așa că, nu-i creștem într-un glob de sticlă. E nevoie să știe că există conflicte, temeri,
furie, blocaje, însă le oferim și informațiile necesare să facă față la partea mai întunecată a vieții.
Și pentru asta folosim transparența, vulnerabilitatea, comunicarea, expunerea (în siguranță) la
anumite situații, trasarea unor consecințe cu privire la acțiuni și comportamente (aici discutăm de
diferență între consecințe și pedeapsă; pe scurt, dintr-o pedeapsă, copilul nu învață nimic mai
mult decât revoltă și furie, iar dintr-o consecință, el integrează o lecție de viață, asumarea
răspunderii etc.), limite, motivare și motivație.

Un părinte responsabil transmite copilului ideea unei misiuni, setează un scop pentru sine și
copil, este alături de copil cu focus pe soluții în situații de criză, nu doar cu critică și pedeapsă.
Închide cercul experienței și trage niște concluzii astfel încât, fiecare experiență, fie că e de
bullying, eșec sau altceva, să nu rămână la stadiul de traumă psiho-emoțională, ci o experiență de
viață.

Care sunt situațiile în care merită să ne protejăm copiii și care sunt situațiile în care nu
este nevoie să-i protejăm?

Linia e clară, se rezumă la pericol versus sănătate.

Îi protejăm atunci când ei sunt în pericol, oferindu-le siguranță, încredere, spațiu. E nevoie să-i
lăsăm să își trăiască propriile experiențe și să învețe din ele. Protecția apare atunci când starea lor
de sănătate fizică și psihică este afectată, vorbim aici de bullying, umilire și formele de abuz.
Apare și când se instalează lipsa de asumare față de propriile responsabilități, îi protejăm prin
faptul că intervenim pentru a-i face să conștientizeze ce înseamnă responsabilitățile, la ce îi ajută,
cum îi vor impacta.

Îi lăsăm să se descurce atunci când știm că am sădit în ei elemente precum cele menționate
anterior. De exemplu, sunt într-un conflict cu cel mai bun prieten, nu au învățat pentru un test și probabil o să ia o notă mică, vor să testeze diverse activități. Practic, le permitem să exerseze
abilitățile de viață.

Cum construim un dialog sănătos părinte-copil?

Aș spune că e nevoie ca adulții să ofere disponibilitate emoțională, să asculte activ copilul și să
răspundă autentic la întrebările copilului. De asemenea, de folosit întrebările deschise pentru a
afla cât mai multe informații din universul interior al copilului, împărtășirea de experiențe
personale din propria copilărie ori din viața de adult, crearea de contexte în care copilul să
experimenteze diverse aspecte ale vieții.

Care sunt semnele prin care observăm că un copil resimte stres?

Copiii pot răspunde la stres în moduri diferite. Pot manifesta dureri fiziologice, dificultăți de
somn, refuzul de a intra în activitate, pot chiar începe să ude patul peste noapte, iritare
emoțională, retragere socială cu refuz de a participa la activități de grup/aniversări, răzvrătire
fără motiv.
Părintele e nevoie să fie un fin observator și să răspundă copilului cu răbdare, comunicare
deschisă pentru a-l liniști și pentru a găsi împreună soluții.

La cine apelăm când copilul ajunge să nu mai răspundă pozitiv părinților?

Apelăm la rețeaua de suport, respectiv bunici, mătuși, oameni cu care copilul are o relație
strânsă, la diriginte, la învățător etc. Practic, culegem informații din mai multe părți, ulterior ne
îndreptăm spre medicul de familie, psihoterapeut, psiholog clinician, psihiatru etc.

Este o rușine să ducem copilul la psihoterapie?

Psihoterapia nu este despre rușine. Nu e o rușine ca oamenii să acceseze acest sprijin specializat.
Nu ducem copiii la psihoterapie, ci familia, dinamica de familie care este responsabilitatea
adulților, respectiv a părinților. Un părinte echilibrat crește un copil echilibrat.

Interviu oferit pentru Turnul Sfatului:
Disponibil aici